Pe vremea comunistilor, lumea studenteasca avea o complexitate, o stratificare, un sistem de valori si o ierarhie pe care putini dintre cei care nu au trecut pe acolo le puteau banui, macar.
Cred ca acum s-a cam uitat asta, dar atunci sa fii student iti dadea un statut social foarte bine conturat, pe care multi si-l etalau cu indreptatita mandrie, care mandrie crestea in intensitate proportional cu departarea fata de Bucuresti. Daca pentru cei din afara “cercului” (si, in special pentru cei care nu trecusera vreodata pe acolo) statutul de student insemna deja ceva atat de mult incat nu mai conta prea tare si ce fel de student erai, pentru cei “dinauntru” lucrurile stateau cu totul altfel. Stratificarea si segregarea erau foarte bine delimitate, pe vreo patru sau cinci ranguri, si greu, tare greu era sa fii tolerat sau acceptat intr-un rang superior, aproape niciodata cu unu mai mult decat cel in care erai plasat automat prin facultatea din care faceai parte.
Tot ce scriu de aici incolo se refera doar la perceptiile studentilor unii fata de altii si la relatiile dintre ei, nu mai ies din acest “cerc” pana la sfarsitul articolului. Si scriu doar despre universitatile si facultatile din Bucuresti, pe celelalte nu ajunsesem sa le cunosc prea bine.
Deci, in general, respectul fata de o anumita categorie de studenti era direct proportional cu greutatea cu care se intra la respectiva universitate/ facultate, adica de cati erau pe loc la admitere, si asta cu destul de multa precizie: medicina, arhitectura, electronica… O oarecare exceptie facea dreptul, unde competitia era printre cele mai mari, insa erau alte lucruri care ii trageau in jos pe cei de acolo de la statutul de studenti “de rangul I”.
